Sunt multe cuvinte
pe care le aud, le traduc,
dar nu le înțeleg.

Poate pentru că, după școală,
preferam să mă cațăr în copaci,
să alerg după fluturi
și să-mi fac unghiile cu noroi
decât să citesc o carte.

„mamă”
e unul dintre ele.

Când mă întorceam,
cu trei metrouri,
de la primul job
și încă credeam
că Dumnezeu are o ureche mai mare
pentru cei
cărora le-a dat
un sac mai greu în spate,

mă tânguiam
să nu mă lase
să mor cu vocabular orfan.

Să-mi spună el,
ca un bibliotecar bătrân,
în ce cărți există ilustrat
pentru dislexici de mamă.

Atunci nu știam
nici că speranța e sinonimă
cu așteptarea
și antonime ale responsabilității.

Din biblioteci
am aflat doar
cât de mult
nu știu.

Astăzi, când copiii mei
vin de la școală
și ridic tonul la ei
să lase fluturii
și să citească o carte,

am înțeles
că nu voi ajunge niciodată
mai aproape de acest cuvânt,
jargon al oamenilor bogați,

decât atunci
când îl citesc
în ochii lor.